Exista dragostea eterna??

Oh well..fac ce fac si ma mai intorc un pas la povesti siropoase...da bat-o vina e vreme ca numa asta imi inspira..pe frigu si pe ploaia asta dea dracu daca as scoate nasu de sub plapumioara ...ma rog ..vreme de genu asta mai inspira si altele dar sa ramanem la un nivel ideatic cum ar spune ..hmm nici eu nu mai stiu cine ar spune :)
Si daca tot suntem la capitolul mituri si legende..ca se pare ca in nota asta m-am intors in tara, mi-a mai venit in minte o poveste poate la fel de frumoasa ca cea de dinainte dar cu un final sa ii spunem european..ca daca la americani totu' e cu hepi end fericit la europeni te-apuca plansu de sare camesha de pe tine..
Dupa cum spuneam...Orfeu si Euridice

Se spune ca in timpurile stravechi, pe cand oamenii abia incepusera sa scoata nasu la plimbare, exista un cantaret fara de seaman, un cantaret ce il rivaliza chiar si pe stralucitorul Apollo. Orfeu pe nume, avea un asemenea talent de pana si zeii ii ascultau cantecele cu nesat, animalele il acompaniau, iar eroii il luau cu ei in tot felul de aventuri pentru a le mai lumina zilele umbrite de atatea batalii..
Tanar, frumusel, talentat (parca fac reclama la Megastar) asa cum e normal s-a indragostit ...era frumoasa nimfa ce-o iubea..blanda si gingasa ..iar numele ei era Euridice. Dragostea lor atat de pura, asa cum era de asteptat a starnit deopotriva atat invidia oamenilor cat si pe cea a zeilor. Insa daca oamenii doar s-au limitat la o invidie de la distanta, zeii (niste dobitoci parerea mea) n-au suportat niciodata ca oamenii sa fie prea fericiti..si au schimbat mereu cursul vietii prin neinduplecata Moira (soarta cruda) ce raspundea la ordinele lor.
Intr-o buna zi (cu sau fara soare nu prea conteaza), pe cand Orfeu si Euridice se plimbau prin padure, frumoasa nimfa a pasit peste un frunzis care ascundea o groapa..si ca in orice banc sec..groapa,ma intelegeti, ascundea un sarpe veninos..care sarpe, evident usor ofuscat ca cineva a indraznit sa il calce pe coada, a ripostat muscand-o pe Euridice de glezna (glezna bat-o vina se pare ca e lait motiv in mitologia greaca..si ea si Ahile si Ahile si ea..si probabil multi altii..)..Partea cea mai trista este insa ca frumoasa Euridice si-a dat curand duhul in bratele iubitului ei..
Va dati seama, jale mare, plansete, suflete sfasiate de durere...Orfeu nu mai era om..canta (probabil a fost stramosul doinelor noastre cumva)..si pana si animalele plangeau de durerea lui..Dupa un timp, Orfeu s-a hotarat sa isi incerce norocul si a pornit-o spre taramul neinduplecatului Hades sa il roage cu cerul si cu pamantul sa ii redea iubita.
Si ajutat de Hermes, pristavul "tatalui", a reusit sa treaca cu bine peste raul Styx si s-a dus la Hades si la Persefona si a inceput sa cante povestea lui si a Euridicei..si a cantat cu atata maiestrie inat pana si neinduplecatul zeu a fost miscat de durerea omului ce i se infatisa cu o asemenea cerere...si se pare ca i-ar fi grait in acest fel:
- De vrei sa o revezi pe a ta Euridice,intoarce-te pe drumul pe care ai venit..umbra ei te va urma indeaproape la bratul lui Hermes..insa nu cuteza tu muritor de rand sa te intorci sa o vezi pana nu ajungi inapoi pe pamant, caci totul va fi pierdut pe vecie si nici chiar eu nu te voi mai putea ajuta...
Asa a grait intunecatul zeu, iar Orfeu nebun de fericire i-a multumit si cu inima tremuranda a plecat spre pamant..si ca sa treaca timpul mai repede, a inceput sa cante..canta bucuria de a regasi pe cea care ii stapanea inima si viata..insa pe masura ce se apropia de iesire..indoielile au inceput sa il cuprinda: daca Euridice nu il va recunoaste, daca Hades nu se tine de cuvant,daca, daca, daca...
Inima de muritor, inima neincrezatoare..ros de indoieli..atunci cand mai era doar un pas..un singur pas si iubita lui ar fi fost din nou vie, Orfeu a intors capul..
Si-a vazut frumoasa iubita...zambea, si parca alerga sa il cuprinda in brate..si pe masura ce se apropia, umbra ei se estompa din ce in ce mai mult in intunericul fara sfarsit..
Orbit de durere cantand din nou jalea ce il cuprinsese, Orfeu a plecat mai pe romaneste unde a vazut cu ochii..a fost uis de niste bacante care suparate ca Orfeu le-a stricat voia buna si jertfa catre Bachus, l-au injunghiat cu pumnalele si i-au aruncat trupul in mare...iar valurile au continuat sa cante durerea frumosului cantaret.
Zeus, induiosat de intamplari i-a ridicat pe amandoi la cer si i-a transformat in constelatii..

Cumva asta poveste trista are un oarecare graunte de optimism...sau am devenit eu intre timp un model al optimistului (ceea ce ma indoiesc atat de tare incat risc sa raman stramb)..insa partea care pe mine m-a atins cel mai mult ..a fost faptul ca nu a renuntat..stiind ca sansele sa poata schimba ceva, ca sansele sa alunge moartea, sa schimbe soarta sunt aproape nule, Orfeu a mers mai departe incercand..
Destinul nu il putem schimba in totalitate, sunt perfect de acord..insa putem avea mereu grija ca intre cele doua momente implacabile, nasterea si moartea, sa ne facem viata asa cum o dorim noi..sa luptam pentru tot ceea ce credem si sa nu ne lasam induplecati de nimic..
Intr-o nota de optimism sa zic desi vrema..ploaia si tot ce altceva ma baga sub plapuma si ar putea denota o acuta depresie ( e doar o impresie falsa :) ), cred ca va urez noapte buna
Ole!